El fuma Carpaţi fără filtru

De câte ori se gândea la el simţea gust de Carpaţi fără filtru şi miros de pere pietroase.

Parcă şi vedea pachetul din hârtie albă cu o stâncă cenuşie şi brazi verzi. Gaura de la colţ prin care trăgea tacticos câte o ţigară cu cele două degete maronii şi lungi. O aşeza cu grijă în vârful buzelor ca să nu se umezească. Cu aceleaşi degete maronii scotea şi chibriturile, aprinzându-şi ţigara în căuşul palmelor. Scutura de vreo două trei ori chibritul în dreapta şi în stânga până când se stingea flacăra şi îl aşeza în scrumiera de sticlă transparentă, pufăind pe nări.

Într-o parte chibriturile arse, în partea cealaltă, mucurile de ţigări. La ultima ţigară scutura cu grijă pachetul, înclinându-l puţin să iasă mai uşor. O aprindea cu aceleaşi gesturi ritualice şi o savura până la ultimul fum, când era atât de mică încât nici măcar nu o mai putea ţine aprinsă între degete. Trăgea cu atâta poftă din ea încât mereu se întreba ce oare găseşte el îl fumul acela gri care se înălţa haotic în cameră, încolăcindu-se în forme din ce în ce mai complicate până ajungea în tavan unde se răsfira într-un strat subţire perfect paralel cu duşumeaua.

În fiecare iarnă acelaşi ritual. Ea aştepta cu respiraţia tăiată ca el să îşi aprindă ţigara, să tragă adânc fum în piept, să-l arunce pe nări ca un dragon, după care să rostească magicele cuvinte:
-Hai să vedem ce e cu para aceea!

Atunci alerga cu nerăbdare la soba de teracotă, se ridica în vârful picioarelor pentru a ajunge până la poliţă şi o apuca cu mâinile amândouă, strângându-o la piept. O ducea la masa unde el se aşeza de fiecare dată cu ambele coate sprijinite în unghi drept, desfăcând briceagul cu mâner verde sclipocios.

În clipele acelea îl privea ca pe Dumnezeu. Aflase de la bunica ei că Dumnezeu era singurul în care îţi poţi pune întreaga nădejde. Şi nu se mai sătura să privească cum se înfigea briceagul în carnea moale şi crudă de pară îmbrăcată în toate mirosurile iernii. Cum coaja verzulie se desfăcea încet, sub mişcările lui perfect circulare, lăsând pe masă o panglică lungă şi transparent de subţire.

Nu a înţeles niciodată cum reuşea să cureţe o pară întreagă fără să o rupă. Fără să ridice măcar o singură dată briceagul, fără să-i tremure mâna, fără să obosească. Încercase de atâtea ori singură, dar mereu dincolo de a doua jumătate mâinile o trădau. Nu ştiau ele secretul prin care el rotea para dintr-o parte într-alta, cu atenţie pentru a nu lăsa nici o urmă de verde pe albul zemos.

Ea stătea cu capul pe masă, privind fascinată de jos în sus întreaga operaţiune. Era locul ei preferat. De acolo toate imaginile erau mai mari. Până şi para aceea pe care o aştepta salivând să fie dezbrăcată de mâinile lui iscusite. Şi cu cât el curăţa mai mult, cu atât satisfacţia ei urma să fie mai mare. Pentru că înainte de a-şi înfige dinţii mici în carnea albă şi zemoasă, apuca panglica verde care se tolănea pe masă şi o întindea pe toate părţile, încercând să reconstituie în aer formele ei iniţiale. Nu reuşea niciodată, dar de fiecare dată se încăpăţâna să încerce. Iar şi iar. Tot ceea ce obţinea era o linie ondulatorie care se întindea între ea şi el. Mărind sau micşorând distanţa dintre ei. De fiecare dată alta. Şi parcă de fiecare dată mai aproape. Creând un soi de dependenţă ciudată. Între ea şi panglica verde. Între panglica verde şi briceag. Între briceag şi degetele lui maronii.

Până în clasa întâi perele pietroase miroseau ca mâinile lui. Un miros de cerneală, hârtie de ziar şi Carpaţi fără filtru. Şi doar în clasa întâi când mâncase prima pară pietroasă curăţată de briceagul colegului ei de bancă încetase să îi mai bată pe toţi băieţii care susţineau că perele pietroase sunt dulci. Îi bătuse până atunci cu o forţă direct proporţională cu credinţa ei că perele pietroase au gustul acela maroniu-amărui pe care îl simţea înţepător la exterior pentru a se pierde pe măsură ce ajungea la mijloc.

Tot în clasa întâi învăţase că mânerul briceagului era sclipicios şi că panglica era verzuie. Şi că bunicul nu era Dumnezeu. Era poştaş.

posted by PapillonNoir

Destine incrustate in maini

„Destinul îşi scrie povestea în palma fiecărui om“, îmi spunea demult bunica. Dacă ar trebui să folosesc un singur cuvînt pentru a sintetiza mesajul pe care albumul lui Răzvan Voiculescu mi l-a transmis, acesta ar fi „mîini“.


http://blog.razvan-voiculescu.ro/scurt-metraje/tara-lapusului-destine-incrustate/


Mîini mici şi dolofane de copil obosit de joacă, mîini delicate şi parfumate de fată în devenire, mîini cochete de femeie proaspăt măritată, mîini calde de femeie coaptă, mîini noduroase de bărbat sau mîini cuminţi, aşezate, de bătrîni împăcaţi cu viaţa.

Mîini care aleg cartofii, care mînă bivolii la arat, care treieră grîul, care torc lîna, care ţes la război, care sparg nuci. Mîini care mulg oile. Mîini care crapă lemne.

Mîini care cară prapori. Mîini care îşi şterg o lacrimă după cel mort sau care îşi ascund ochii de indiscreţia fotografului. Mîini care maschează un hohot de rîs prea tare şi nelalocul lui. Mîini care mîngîie în treacăt un copil. Mîini care se mişcă agitate cînd explică ceva. Mîini care întind un pahar de horincă. Mîini care indică o direcţie. Mîini care se închină. Mîini care se apără de soare pentru a urmări o fugă de nori. Mîini care îşi potrivesc năframa. Mîini care oferă.

Mîini mari, late, noduroase, cu pielea aspră, crăpată de vîntul rece, de apă şi de muncă. Mîini cu unghiile tăiate scurt sub care rămîn mereu urme de pămînt. Mîini care atunci cînd nu fac ceea ce ştiu ele mai bine, adică să muncească, nu înţeleg care este locul lor şi stau timide, cuminţi, împreunate, în poală. Sau încrucişate la piept.

Mîini brăzdate de linii multe şi adîncite, fiecare dintre ele fiind o hartă a cîte unui destin. Destine încrustate încă de la naştere în mîinile acestor oameni care şi-au acceptat soarta cu simplitatea moştenită de la cei dinaintea lor, au urmat mersul firesc al vieţii şi şi-au împlinit destinul. Fără nici o întrebare, fără nici o revoltă, fără nici o lacrimă.

Fotografiile realizate între 2008 şi 2010 înfăţişează o realitate pe care mentalitatea unui orăşean nici măcar nu şi-o mai poate imagina ca făcînd parte din secolul internetului.

Case mici, din lemn, cu pămînt pe jos. Fără apă sau electricitate. Aratul cu plugul tras de bivoli. Războiul de ţesut în mijlocul casei. Sobe de tablă sau cuptor tradiţional şi foc de lemne. Groapa de cartofi. Clăile de fîn. Troiţe la răscruce de drumuri. Desagi grei cu pomană pentru sufletul morţilor.

Fotografiile realizate cu precădere toamna şi primăvara vorbesc de o lume aproape alb-negru, lipsită de culorile stridente ale vieţii. Predomină portrete de bătrîni, instantanee din cimitire sau ritualuri de îngropare ori de pomană. Nici un botez, nici o nuntă, nici un cuplu tînăr. Cu excepţia cîtorva portrete de copii, care introduc ideea unei perpetuări, a unei continuităţii totul pare a stagna la vîrsta dinaintea marii treceri.

Case mici, dărăpănate. Lemn. Mult lemn, negru, cenuşiu, striat de trecerea timpului. Lemn în case, lemn în garduri, lemn în biserică, lemn în crucile din cimitir. Un lemn încrustat de destinele oamenilor cu care a intrat în contact. Sentimentul este cel de sfîrşit de lume, de moarte a timpului. Doar norii, surprinşi în diverse ipostaze şi într-o continuă mişcare îţi creează o senzaţie de viu, de viaţă în devenire. Restul pare împietrit, pustiu, golit de clocotul vieţii.

O fotografie care captează cel mai bine acest sentiment de încremenire este cea de la pagina 196. Un obicei des întîlnit şi în satul bunicii mele: cînd cineva pleacă de acasă, mătura este pusă în uşă, semn evident că nu are rost să intre nimeni în casă, deoarece nu va găsi proprietarul.

Sentimentul iniţial pe care l-am trăit la răsfoirea acestui album de fotografie a fost cel de tristeţe. Vieţile acestor oameni mi se păreau exact ca şi casa aceea cu mătura în uşă. Prinşi de grijile vieţii, împlinindu-şi destinul, au uitat să trăiască cu adevărat, să viseze şi să îşi împlinească aceste vise.

Vieţile acestor oameni mi se păreau irosite în împlinirea unui destin, prea dur, prea aspru, prea brutal. Şi m-am întrebat, cu mentalitatea orăşeanului care crede cu tărie că destinul ţi-l făureşti singur: de ce nu au plecat de acolo, în căutarea unei vieţi mai bune, mai blînde, mai confortabile?

Şi răspunsul l-am găsit în baletul mîinilor lor. Mîinile, surprinse în toată splendoarea lor, în mişcările lor naturale, cu urmele pe care le lasă în spaţiu şi timp şi, mai ales, cu urmele pe care viaţa le lasă asupra anatomiei lor, aceste mîini m-au făcut să înţeleg. Viaţa acestor oameni este bogată. Destinul încrustat în mîinile lor le-a dat fericirea pe care alţii încă o mai caută. Liniştea şi resemnarea de acolo nu înseamnă renunţare, ci doar tihnă.

Şarpele roşu-bleumarin

Cele mai frumoase amintiri ale ei erau din acele după-amiezi de vară toridă în care i se dădea voie să meargă cu el să împartă ziarele. El, traista aceea mare şi neagră, uniforma bleumarin cu chipiu şi bicicleta Pegas roşie. Şi ea le aştepta pe toate să apară la cotitura de la capătul drumului. Ştia că prima trecea dâra de fum a autobuzului galben de la ora trei. Apoi trenu’ de patru mi cinci cu şuieratul său prelung. Şi abia după ce mai aştepta ceva vreme apărea şi el la orizont în lătratul leneş al câinilor.

Şi totuşi, în fiecare zi îl aştepta încă dinainte ca autobuzul galben să plece spre ea din staţia prăfuită. Dinainte ca trenu’ de patru mi cinci să se facă auzit printre dealuri. Chiar dinaintea câinilor care îl lătrau în fiecare zi la aceeaşi oră. Îl aştepta încă dinainte de a pleca dimineaţa devreme ca să împartă ziare şi scrisori şi vederi colorate şi bani şi pachete oamenilor de pe trei sate dimprejur. Pentru că ştia că în fiecare zi, după ce trecea şi autobuzu’ şi trenu’, el apărea la orizontul gâtuit în curbura de asfalt a drumului.

Întâi se vedea o umbră. Trecea periodic de o parte şi de alta în funcţie de frecvenţa cu care oamenii de la casele înşiruite cuminţi de-a lungul şoselei primeau câte ceva. Apoi se zărea bicicleta roşie. Şi traista trecută peste ghidon. Şi chipiul lui bleumarin, pe care şi-l ridica de fiecare dată când vorbea cu cineva. Ea se căţăra pe gardul albastru şi îl aştepta cu respiraţia tăiată. Şi când se apropia la trei case distanţă de ea (aceasta era limita impusă de bunica), ieşea pe trotuar în întâmpinarea lui. Alerga cât o ţineau picioarele şi îi sărea cu avânt în braţe. El o ridica în aer şi o pupa pe obraji, zgâriind-o cu barba lui aspră.

Ea băga mâna în buzunarul sacoului şi scotea cornetul din hârtie groasă maro, în care bomboanele tari, îmbrăcate în cacao, deja se topiseră. Desfăcea una şi o băga în gură, băga pachetul înapoi în buzunarul sacoului, ştergându-şi mâinile cleioase de tricou. Semn că era pregătită. Şi bunicu’ îi dădea ziarul. Ea alerga la poartă, se căţăra puţin pe gard şi îl înfigea între poartă şi gard. Exact cum îi explicase el întâia oară că trebuie puse ziarele oamenilor: „Aşa, înfipte bine, să nu le sufle vântul printre straturile cu ceapă şi parii de porodici!”

Se întorcea înapoi la bicicleta roşie şi se căţăra pe ghidon. Şi bunicul mergea mai departe, ca un şarpe roşu cu bleumarin, lăsând pe la porţile oamenilor urmele de hârtie ale trecerii lui.

Nu peste tot. Doar acolo unde era Abonament. Acesta fusese primul cuvânt pe care îl învăţase. Şi în câteva zile deja ştia cine are abonament şi cine nu. Şi care are abonament la Scânteia. Şi care la Flacăra. La Magazin istoric era cel mai simplu, pentru că nu avea decât învăţătorul.

Lucrurile se complicau când la unele case trebuia să lase plicuri mici şi albe sau mari şi maronii sau pachete legate cu sfoară groasă şi murdară sau vederi colorate cu mare şi munţi şi castele din basme sau flori şi pisici. Atunci bunicul îşi rezema bicicleta de gard, deschidea poarta în lătratul nebun al câinelui, gata să rupă lanţul şi intra în ogradă.

„Na, stai ogoit că aduc veşti bune!” – liniştea el câinele care lătra şi mai furios, apoi striga numele Destinatarului. Aşa îi spusese el că se numesc persoanele care primesc scrisori. Şi aşa învăţase şi ea să citească pe plic. Destinatar. Alături de un nume mai complicat pe care descoperise că fiecare om din sat îl poartă pe lângă numele obişnuit pe care îl strigă toată lumea. Atunci descoperise că ea nu era numai nepoata lu’ Axente poştaşu’. Că avea şi ea un nume de destinatar şi că dacă cineva vrea să îi trimită scrisori nu poate dacă nu ştie şi numele ei de destinatar.

Şi în ziua aceea de vară bunicu’ o învăţase nu numai numele ei de destinatar, ci şi adresa ei. Şi îi mai dezvăluise un secret mare. Şi anume acela că poţi afla de la cine e scrisoarea chiar fără să deschizi plicul. Fapt care îi crescu în inimă şi mai mult respectul pe care îl avea pentru el. Pentru că niciodată nu înţelesese de unde ştia bunicul să le spună destinatarilor care ieşeau la poartă de la cine primeau scrisori. Până atunci îl privea ca pe un vrăjitor, fascinată de numerele lui de magie. Din ziua aceea îl privea cu complicitatea celui care îi descoperise secretul:
„Iară ţ-o scris fata din America, lele Marie! Da pachetu’ o trebuit să-l confiscăm că avea chestii ilegale… Îl mai ţinem noi la poştă o vreme în caz de control, şi-apoi ţi-oi aduce ce s-o putea lua.” Şi şarpele roşu-bleumarin se târa încet spre o altă ogradă, lăsând-o pe lelea Marie să-şi şteargă lacrimile cu colţul zadiei.
„Ne pregătim de jucat, nea Ioane! Al zecelea plic portocaliu pentru fată. Îngraşă porcu’ şi hierbe pălinca că la toamnă punem de nuntă!” . „Nuntă pe dracu’ că nu-i cuconu’ ista de nasul fetei mele! Cine-o lucra pământul dacă ei sunt ocupaţi cu slove portocalii!”. Şi bunicu’ îl bătea bărbăteşte pe umăr. „Na, lasă, bă, Ioane, că aşa-i dragostea! Doar acum nu-i vrea să-i cenzurezi scrisorile?” şi pornea agale mai departe.

„Scoate banii c-o venit impozitu’! Aşa-i dacă eşti găzdac şi ţi-ai luat maşină!” – îl lua pe următorul în primire. „Nici astăzi nu am primit nimic!” – decepţiona pe altul. Şi tot aşa, din casă în casă, scoţând oamenii din monotonia plină de zăpuşeală a zilei.

Nu înţelegea ea toate vorbele şi nici de unde ştia bunicul ei atâtea lucruri despre oamenii cărora le aducea scrisori. Dar îi plăcea să îl privească, aşa plin de viaţă şi pus pe glume. Trecând pe la fiecare şi deşertând traista aceea imensă, din care ieşeau atâtea veşti care îi supărau sau fericeau pe oameni. În funcţie de cine era Expeditorul. Pentru că aşa se numea cel care trimitea scrisoarea. Expeditor. Şi tot de la el a învăţat şi ce înseamnă cenzură. Şi confiscare. Şi cum poţi trimite bani în plic fără să se prindă cei de la poştă. Şi, mai ales, cum poţi afla dacă cineva ţi-a desfăcut scrisoarea, trăgând linii transversale de-a lungul colţului plicului care urmează a fi lipit.

Şi tot în mâinile lui văzuse fremătând pentru prima oară marea, într-o vedere de la Neptun. Şi cât de înalţi sunt munţii din Făgăraş. Şi cât de luminat e Parisul noaptea. Şi alte şi alte minunăţii pe care dacă le povestea altor copii, nici unul nu o credea. Râdeau cu toţii de ea, spunându-i că are imaginaţie bogată şi că minte de îngheaţă apele.

Dar pe ea nu o interesa. Pentru că orele în care mergea cu şarpele roşu-bleumarin nu puteau fi comparate cu nimic altceva. Era un sentiment pe care nu-l mai trăise niciodată până atunci. Şi numai în zilele în care bunicu’ împărţea pensiile şi bunica zicea că ea nu are voie să meargă cu el să nu-l bată la cap şi să încurce socotelile, numai în zilele acelea simţea cât de dependentă devenise de el. Atunci aştepta căţărată pe gard sosirea lui, alerga să-şi ia în primire bomboanele şi se aşeza resemnată pe băncuţa de lângă gard, privind mersul agale al bunicului, încovoiat puţin sub greutatea traistei.

Pentru că în ziua de pensii, bunicul nu lua niciodată cu el Pegasul roşu. Îl lăsa cu ea să-i ţină de urât. Aşa îi spusese el odată. Şi când bunicul se pierdea în zare, ea se ducea în spatele casei, la Pegasul roşu, lustruindu-i coarnele argintii ca să strălucească a doua zi când va duce iarăşi veşti oamenilor. Şi ea se va simţi din nou utilă. Pentru că ajuta şarpele roşu-bluemarin.

posted by Papillon Noir

Instructiuni de utilizare

FluturiPrinHaos este un proiect nascut din dorinta de a schimba ceva concret in fiecare dintre noi si, implicit, in vietile noastre si a celor cu care intram in contact.

In fiecare zi vedem in jurul nostru cate ceva care ne deranjeaza. Ne indispune sau ne dezamageste. Si trecem indiferenti mai departe, asteptand o schimbare. Cine va lua atitudine? Un gest, un cuvant sau o simpla actiune a fiecaruia dintre noi poate aduce cu sine schimbarea.

Proiectul este, momentan, un haos compus din tot ceea ce ne reprezinta, dar, in timp, prin contributia tuturor, va deveni ceva constructiv pentru fiecare in parte si pentru toti, in ansamblu.

Acest haos implica putin timp, efort, consecventa si energie din partea celor care decid sa se implice. Daca toate aceste mici obstacole nu sunt intimidante, cred ca va fi un „ceva” care va aduce un strop de culoare vietii tale, te va ajuta sa iei o pauza de la cele exterioare, sa te adancesti in sondarea fiintei tale interioare si sa pasesti pe interesantul drum al cautarii sinelui tau.

Nu este un proiect asemanator celor cu care ne-au invatat scolile, societatea, religia sau orice alta forma de organizare umana. Nu este nici macar o scoala a vietii. Mai degraba o scoala pe care o vom inventa impreuna pentru a descoperi ce anume mai avem de invatat in aceasta experienta a noastra pe Pamant.

Daca ai de gand sa aplici pentru lectiile acestei „scoli” virtuale, nu iti ramane decat sa te pui pe treaba.... vei gasi pe parcurs toate instructiunile necesare.

Orice idee, orice gand, orice contributie... este mereu binevenita, deoarece singura metoda de predare in aceasta scoala este brainstormingul....

Daca vei dori sa impartasesti cu ceilalti cateva dintre gandurile si preocuparile tale... rubrica "Ciorne" iti sta la dispozitie. Trebuie doar sa trimiti materialul postarii la adresa free_timerinty@yahoo.com pentru a fi afisat pe blog.

Daca ai o idee sau o "contra-idee" este usor sa faci oricand un comment la postarile de pe blog... scopul este sa comunicam fara limite temporale, spatiale sau de orice alta natura... deoarece doar dintr-o impartasire şi confruntare de idei se poate naste ceva frumos.

Ca sa ni te alaturi, te rugam sa iti faci un cont de utilizator, in care sa incarci o fotografie care sa te reprezinte (nu e obligatoriu chipul tau... mai degraba ceva simbolic care sa te defineasca) si un moto in care te regasesti.

Daca ai citit pana aici, inseamna ca esti ispitit de acest proiect! Bun venit! Spor la treaba...

Ganduri despre calatorie

Lasă-te în voia destinului, el îţi va purta paşii exact pe drumul pe care trebuie să mergi. Fii prevăzător, dar nu stresat. Nu grăbi lucrurile. Deschide-ţi inima pentru a putea primi şi accepta tot ceea ce ţi se întâmplă. Urmează semnele. Ele te vor duce unde trebuie să ajungi şi îţi vor scoate în cale oamenii şi mijloacele de care ai nevoie pentru a-ţi împlini toate visele.

Rămâi conectat la tot ceea ce este în jurul tău. Ascultă oamenii. Simte natura. Deschide-ţi mintea. Evoluează. Fii într-o continuă mişcare şi transformare. Asimilează tot. Lumea este într-o permanentă schimbare. Mergi împreună cu ea. Vei îmbătrâni dacă rămâi pe loc, prins în aceleaşi concepţii, lucruri, dorinţe.

Nu privi în trecut decât pentru a-ţi aminti lucrurile frumoase şi oamenii speciali care te-au ajutat să devii ceea ce eşti astăzi. Nu visa mereu la viitor. Fă planuri pe termen scurt, nu noi suntem cei care controlăm timpul, iar „mâine” nu ne aparţine niciodată. Trăieşte în prezent. Priveşte fiecare răsărit ca şi cum ar fi ultimul, trăieşte intens fiecare moment. Indiferent de ceea ce eşti „obligat” de circumstanţe să faci într-o zi, fă pentru câteva momente ceea ce simţi cu adevărat că trebuie să faci. Nu te cenzura, nu amâna pentru mâine, fă fiecare lucru exact atunci când simţi că trebuie făcut. Nu trebuie să existe regrete în viaţa ta.

Universul este echilibru. Primeşti exact ceea ce dăruieşti. Fii sincer şi generos cu cei din jurul tău. Ascultă-i. Priveşte-i. Nu-i judeca niciodată. Încearcă să-i înţelegi. Pune-te în situaţia lor. Perspectiva asupra lucrurilor este mereu diferită în funcţie de punctul din care le priveşti.

Învaţă în permanenţă câte ceva. Fiecare om care îţi iese în cale are ceva să-ţi dăruiască dacă îţi ţii ochii în permanenţă deschişi.

Nu te da bătut niciodată. Orice obstacol îţi este pus înainte pentru a-ţi oferi prilejul să îţi testezi limitele. Învaţă câte ceva despre tine de fiecare dată când eşti pus într-o situaţie nouă. Încearcă să-ţi îmbunătăţeşti defectele şi să-ţi perfecţionezi calităţile. Fii într-o dinamică continuă.

Nu profita niciodată de cei din jurul tău. Dacă îţi oferă ceva, dă-le şi tu ceva la schimb, chiar dacă uneori nu ai decât un zâmbet sau o vorbă bună. Nu fi un cerşetor. Nu aştepta ca oamenii să se simtă obligaţi să îţi ofere mereu câte ceva. Nu ţi se cuvine nimic, nu eşti cu nimic mai special decât ceilalţi.

Fii zgârcit în a vorbi despre tine. Povesteşte-le lucruri intime despre tine doar celor care ţi-au câştigat încrederea. Nu trebuie să fii o carte deschisă. Vei deveni vulnerabil.

Nu îţi împărtăşi visele decât acelora care te pot ajuta să ţi le împlineşti. Dacă le vei povesti tuturor despre ele, s-ar putea să devină brusc prea aglomerat în jurul tău. Păstrează-ţi ideile originale pentru tine. Dacă le împarţi şi celorlalţi îşi pierd unicitatea. Devin banale. Ceva de serie.

Când te simţi blocat priveşte marea. Deschiderea şi imensitatea ei te vor ajuta să găseşti soluţii. Nu renunţa niciodată, nici măcar atunci când un lucru îţi pare imposibil. Trebuie doar să te concentrezi în a găsi cea mai bună soluţie.

Fii constant cu tine însuţi şi cu lucrurile în care crezi. Nu îi lăsa pe ceilalţi să te schimbe după tiparele lor. Fii elastic, dar nu influenţabil. Viaţa altora, oricât de atractivă ar părea, nu este propria ta viaţă.

Nu te ataşa de nimeni. Nu face promisiuni şi legăminte pe care să nu le poţi îndeplini. Lasă-ţi libertatea de a fi singurul stăpân al vieţii tale. Nu îţi crea obligaţii. Nu le da celor din jurul tău speranţe false. Nu te înconjura de iluzii. Când dezamăgeşti pe cineva eşti un criminal de vise.

Respectă-ţi corpul. Iubeşte-l. Îngrijeşte-l. El este singurul vehicol cu care poţi călători prin această lume. Testează totul. Simte totul. Explorează-i toate posibilităţile. Dar nu îl epuiza. Cu fiecare uzură a lui îţi refuzi şansa de a trăi puţin mai mult. De a călători în plus. De a cunoaşte încă o bucăţică din această dimensiune.

Nu îţi trăda natura. Află ceea ce te împlineşte şi mergi în căutarea lui. Nu pierde vremea în acţiuni false. Relaţii de compromis. Mergi direct la ţintă în ritm accelerat. Dar fă-ţi un plan înainte de a porni la drum.

Lasă o urmă pe unde treci. Nu din vanitate sau orgoliu. Doar pentru probabilitatea de a-l putea ajuta pe cel care vine în urma ta.

Fă singur lucrurile de care ai nevoie pentru tine. Şi împreună cu cineva doar pe cele pe care simţi nevoia să le împărtăşeşti.

Preţuieşte oamenii de lângă tine. Răsfaţă-i. Fă-le cadouri. Mâine s-ar putea să nu-ti mai fie alături. Fă tot ceea ce îţi doreşti să faci împreună cu ei atunci când ai ocazia. O acţiune amânată este o acţiune improbabilă. Spune-le ceea ce simţi cu adevărat pentru ei. Ceea ce înseamnă ei pentru tine. Un gând nemărturisit nu are nici o valoare pentru cel căruia vroiai să i-l împărtăşeşti.

Nu vorbi niciodată urât despre propria ta ţară sau despre o ţară pe care ai vizitat-o. Încearcă să găseşti mereu ceva pozitiv, ceva frumos, ceva omenos. Fii deschis la frumuseţea pe care fiecare loc ţi-o poate oferi şi rămâi pozitiv şi optimist tot timpul.

posted by Papillon Noir

COMPUTER AERODINAMIC CU PENE

Adolescentule, iubitor de internet,trăitor în lumea rece a calculatorului, cred că nu este târziu să descoperi ceva nou, să înveţi altceva decât ştii deja. Fii gata atunci, să afli dintr-o carte*.

Simplă, densă şi chiar scurtă - aşa cum îţi place ţie - când(iar !?) citeşti ceva, ceea ce trebuie să înţelegi din viaţa adevărată. Ce-ai spune daca profesorul tău ar fi un pescaruş, nu unul oarecare, ci tocmai Pescăruşul Jonathan Livingston ?

Povestea lui poate fi povestea oricăruia dintre noi, în măsura în care suntem dispuşi să citim şi dincolo de text. Şi asta pentru că “un pescăruş nu este pene şi os“, ci, înainte de toate, “este ideea desăvârşită a libertăţii şi zborului, neîngrădită de nimic”.

Într-o lume în care doar hrana contează - aşa, ca în prezentul pe care îl trăim - Jonathan îşi dă seama că “zborul ideilor este la fel de real ca şi zborul vântului şi al penelor”. El vrea mai mult decât să traiască pescuind, el vrea să înveţe să zboare, văzând în zbor chiar libertatea pe care o dorim şi noi.El este cel care ajunge să îşi dea seama că raţiunea vieţii este alta ,”să ne desăvârşim, să explorăm” şi este gata de orice sacrificiu ca să îşi împlinească destinul.

Chiar ajunge să fie sacrificat, fiind declarat PROSCRIS în stolul său. Recunoaşteţi, şi noi,oamenii, suntem grăbiţi să punem etichete şi să ne uităm ciudat la cei care nu ne seamănă.

Pentru Jonathan eliminarea din grup nu este decât un nou motiv de ambiţie şi trudă în drumul pe care şi l-a ales. Dorinţa de a-şi depăşi condiţia, desăvârşirea prin autodisciplină şi educaţie şi lecţiile primite de la maestrul său, Chiang, îl ajută să înţeleagă “principiul invizibil, dar perfect al vieţii: "îngemănarea dintre bunătate şi dragoste”.

La ce i-ar fi folosit să ştie atâtea dacă nu ar fi învăţat şi pe alţii? Aşa Jonathan ajunge model şi profesor pentru pescăruşii tineri din stol şi chiar are satisfacţia de a-şi vedea, la rândul lui, un elev pregătit să fie profesor.

Oare nu relaţia adult-copil,elev-profesor,maestru-discipol este cea care a construit şi perpetuat lumea noastră?

Ca şi Jonathan, noi ,oamenii, am fost întotdeauna fascinaţi de zbor. Dar cu cât zburăm mai sus şi cu cât construim aparate mai sofisticate, cu atât mai mult ajungem să fim conduşi de ele şi ne îndepărtăm de cei apropiaţi, de cei dragi nouă. Răceala,indiferenţa, respingerea îşi fac loc din ce în ce mai mult în relaţiile interumane.

Societatea pescăruşilor (prin Jonathan) te învaţă bunătatea şi dragostea,căci până la urmă doar acestea ne deosebesc de animale şi maşini.

CITATE DIN CARTE sau o ALTĂ INVITAŢIE LA LECTURĂ:

“Înghiţea idei noi ca un computer aerodinamic cu pene“.

“Adevărata ta natură - perfectă ca un număr nescris - trăieşte oriunde simultan, în timp şi spaţiu”.

“Viteza perfecta, fiule,este să fii acolo. Priveşte cu gândul,descoperă ceea ce ştii deja şi vei vedea cum trebuie să zbori”.

“Cu cât zbori mai sus,cu atât vezi mai departe“.

“Întotdeauna reuşeşti când ştii ce faci”.

“Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desăvârşit - iată paradisul”.

“Ne alegem lumea următoare, în funcţie de ceea ce învăţăm în această lume. Dacă nu înveţi nimic, lumea următoare este întocmai ca aceasta, cu aceleaşi limite şi cu aceleaşi greutăţi pe care trebuie să le birui”.

“Jonathan, nu uita să te desăvârşeşti în iubire”.


* Richard Bach,Pescăruşul Jonathan Livingston, Bucureşti, Editura Humanitas,2006

Autorul = scriitor, pilot şi mecanic, descendent al familiei compozitorului J.S. Bach

John Livingston = un vestit pilot prin anii *30 (cu o viaţă aventuroasă şi fascinantă, chiar merită să afli mai multe despre el)

Ilustraţiile cărţii = vestitul fotograf Russel Munson (pasionat şi el de aviaţie)

posted by BIBLOS

Dreptul la memorie

A dormi nemiscat pe o rina cu capul in jos. invelit intr-o patura subtire, pe timp de iarna, cu incheieturile miinilor scoase la vedere pentru a impiedica vreo posibila tentativa de sinucidere. Cu becul aprins non-stop, in mirosul insuportabil al latrinelor negolite, sub bataia cadentata a pasilor santinelelor sau in gemetele detinutilor schingiuiti in timpul demascarilor. Cu bataturi in solduri de la dormitul indelungat pe scindura goala, cu hainele zdrente, nespalate de luni intregi si cu pielea care te maninca nemilos din cauza mizeriei si a ranilor in curs de cicatrizare.

A te trezi sub lovituri nemiloase, cu capul vijiind de nesomn, dureri insuportabile in tot corpul, anchilozat din cauza nemiscarii, a batailor repetate si a nutritiei deficitare.
A avea voie sa folosesti baia pentru numai zece secunde in fiecare dimineata si a nu sti ce sa faci mai intii: sa folosesti WC-ul, sa-ti arunci citiva pumni de apa pe fata, sa-ti clatesti gura sau sa-ti pipai ranile pentru a le verifica gradul de cicatrizare. A-ti face inviorarea lovit de calai cu bite in mina, care te obliga sa faci genoflexiuni chiar si atunci cind organismul cedeaza complet. A sta o zi intreaga incremenit, fara a vorbi sau a face vreun semn. Nu ai voie nici macar sa-ti misti pleoapele. Capul trebuie tinut drept inainte si privirea la un metru, in fata, pironita pe podea. Pentru variatie, in unele zile, imobilitatea se repeta cu miinile ridicate deasupra capului. Sau tinute nemiscate in buzunare.

A-ti minca prinzul, zeama si boabe de arpacas, ingenuncheat in patru labe, cu gamela jos, pe asfalt, cu talpa de gheata apasata scurt pe ceafa, pentru a-ti scufunda periodic fata in ciorba fierbinte.
A fi aruncat cu brutalitate in mijlocul camerei. A-ti fi smulsa camasa, a ti se scoate pantalonii si pantofii. Legat la gura cu un prosop sa fii obligat... minute nesfirsit de lungi... sa alergi printre doua rinduri de batausi... pe un culoar al supliciului. Sa urli inabusit in prosop si sa induri cu stoicism lovituri care curg din ambele parti... in cap, pe spinare, pe fluierele picioarelor. Sa simti cum catarama de fier rupe nemilos pielea... pe piept... pe spate. Cum curg siroaiele de singe, stropind in jur totul cu culorile mortii. Sa te prabusesti pe ciment, cu ochii holbati, cu respiratia in suspensie, cu corpul cuprins de spasme incontrolabile. Sa fii la un pas de moarte. intre viata si nebunie. Sa faci pe tine... nu de frica..., ci pentru ca nu mai vrea corpul sa-ti asculte ratiunea. Si sa fii obligat sa-ti maninci excrementele in fata colegilor de celula... din propria gamela..., ce va ramine nespalata urmatoarele luni, pina cind ciorba de arpacas va sterge orice urma a bataii indurate.
A-ti astepta somnul chinuit ca pe singura pauza acceptata, a-ti fi teama sa te rogi in gind sau sa visezi pe cei dragi de frica unei viitoare batai. Si, invariabil, s-o pornesti a doua zi de la capat.

Noi nu cred ca ne mai putem imagina o astfel de viata. Si totusi, ea a fost traita chiar de catre bunicii nostri. Ceea ce am scris aici se intampla zilnic la Pitesti. Nu sunt decat frinturi de confesiuni diaristice (Grigore Dumitrescu, Demascarea, 1978).
Atunci cand traiesti o astfel de realitate, cred ca doar tu mai poti decide daca innebunesti, te sinucizi, rezisti sau colaborezi.
Pentru cei interesati sa afle mai multe detalii despre acest experiment monstruos:

Marti, 15 februarie 2011,Aula Magna, Facultatea de Drept Bucureşti, de la ora 18, are loc tripa lansare carte-film-site, dedicata proiectului "Fenomenul Pitesti".
Volumul: Alin Mureşan, Piteşti – cronica unei sinucideri asistate
Filmul : Demascarea (regie Nicolae Mărgineanu, scenariu Alin Mureşan)
Site-ul: www.fenomenulpitesti.ro